Gânduri sub aburi de alcool.

Îmi scot monștrii de la naftalină. Sunt acolo de prea mult timp. Am şi uitat de când. Sau poate că n-au fost niciodată, si doar am crezut că sunt. Cine ştie. Oricum. Dacă în momentul ăsta sunt sigură de un lucru, acela e faptul că m-am schimbat. Mult. Am devenit ceea ce nu mi-aş fi dorit niciodată să fiu şi totuşi, aşa îmi e cel mai bine. „Stef, fii egoistă măcar odată. Meriti asta. Odată în viata ta gândeste-te la tine prima dată şi lasă-i pe ceilalţi. Indiferent de cât de importanţi sunt. Pe bune acum…” spuse el într-una din serile în care ne plimbam aiurea. Şi poate că avea dreptate. Mi-a dat de gândit mult. Şi mi-am dat seama că avea dreptate. Am vrut să văd cum e să te gândesti pentru prima dată doar la tine. Să ajungi să fii pe primul loc acolo unde erai pe ultimul. În propria viziune. Propria persoană. Lăsată mereu jos, şi poate că nici acolo. Să fii inexistent pentru tine. Groaznic, crede-mă. Şi l-am ascultat, si am rănit, şi cred că îmi pare rău. Nu pot să fiu ferm convinsă de faptul că îmi pare rău. Dacă sunt o persoană groaznică…meh, asta e. Nu cred că mă afectează atât de mult treaba asta. Din contră. Îmi face plăcere. Da, îmi face plăcere să fiu rea, pentru că asta denotă că vechea eu nu mai e in peisaj. Şi asta imi dă mai multă încredere în propria persoană. Nu mai sunt cea pe care ai cunoscut-o. Nici cea de care cândva te-ai îndrăgostit. Şi nici nu vreau să mai fiu ce am fost. Pentru că realizez cât de mult am greșit fiind cea de dinainte. Iar acum, noua eu, varianta „upgradată” trebuie să facă curat după cea a lăsat cea de dinainte. Poate că pare un clişeu luat din filmele pentru adolescente cărora le vine pentru prima dată ciclul, dar mi-am „oprit” sentimentele. Am învățat să le controlez; înainte, ele mă controlau pe mine. Chiar dacă în „procesul” ăsta de schimbare rănesc, nu cred că mă mai afectează. Nu vreau să mă mai afecteze.

„A., e adevărat că atunci când eşti bun eşti luat de prost?”, a fost una din întrebările pe care i le-am pus, neavând nici o legătură cu subiectul pe care îl discutam în momentul ăla, (parcă era ceva legat de univers), într-una din nopțile alea de vară cât am fost la el. „DA!” , a fost răspunsul lui. Clar, prompt, tare si răspicat. Şi ăla a fost momentul în care am realizat că trebuia să mă schimb. Nu ştiu de ce, dar aveam nevoie de confirmarea lui, cu toate că ştiam că ăsta e răspunsul. Voiam să fac asta cât mai repede. Dar nu faţă de el. Şi cred cu tărie că el e excepția de la regulă. Nu ştiu cum de s-a întâmplat. În ultimul an, cel putin, el a avut o influență destul de mare asupra mea. Nu am știut niciodată cum îi reuşeşte.

Citisem cred că pe tumblr o chestie de genul „fii cel de care aveai nevoie când erai mic”. Si acum stau si mă gândesc dacă aveam nevoie de o persoană care să îmi dea afecțiunea pe care o pierdusem în data de 18 februarie 2004, sau de o „heartless bitch” care să mă pregătească pentru tot ce aveam să înfrunt în viitorul pe care îl aveam în faţă la momentul respectiv. Cred că acum sunt îngerul păzitor al copilului din mine, dar cu înfățișarea unui diavol. Sau diavolul păzitor? Paradoxal, nu?

am obosit să lupt

am obosit să lupt cu viaţa,
am obosit să râd.
tot cad adânc în mine
dar nu mă mai ridic.

alunec repede şi-ncet,
iar somnul nu apare…
din ochi, până în piept,
cad lacrimi reci şi-amare.

degeaba strâng la piept,
un urs uitat de vreme,
degeaba stau s-aştept,
un prinţ venind călare.

am obosit să lupt,
am obosit s-aştept,
am obosit să cad,
am lunecat la vale.

tot mor încet sub pleoape,
genunchii pieptu-mi sparg,
şi mâini ca nişte gheare,
în suflet îmi apar.

şi doare, doare, doare,
căci am uitat de tot,
cum să zâmbesc la soare,
zâmbesc doar… ca un mort.

şi-nchin acest pahar,
lui hades, că-i un prost,
în mare te presar,
cu-n chin prea dureros.

trebuia să vină prinţul,
cu calul său cel alb,
să despicăm abisul,
şi gustul său amar.

dar calul său cel alb,
a fulgerat tot cerul,
şi prinţul sus l-a luat
dar mi-a lăsat infernul.

cu lacrimi reci de gheaţă,
îmi netezesc pământul,
şi-arunc în cioburi, viaţa.
eu am rămas cu chinul.

Spre libertate

De cum intri poţi observa că este o altă lume, de fapt de pe drumul 2 Mai – Vama Veche apar semnele. Observi cum câţiva tineri merg pe marginea unui câmp cu rucsacurile mari în spate, unii bucuroşi, alţii obosiţi de drumul nu foarte lung, dar călduros.
Vama nu este mare, dar suficientă pentru toată lumea. Dacă nu eşti atent chiar poţi să ieşi. Nu contează că nu ai bani, nu contează că nu ai unde să dormi, nu contează că eşti negru sau alb, nu contează că eşti român sau străin, dacă ai părul lung, dread-uri, o culoare ciudată sau scurt şi simplu, că ai venit singur ori cu prietenii, Vama te primeşte.
Definiţia locului nu este un punct pe harta României, ori apă, pâmânt, ci Vama înseamnă prietenie, foc de tabără, muzică bună, concerte, dragoste, cântec.
Brusc intri într-o lume unde nu mai eşti constrâns de societate sau de lumea din jurul tău, ci eşti tu, aşa cum vrei să fii cu adevărat. Oamenii nu te judecă că ţipi dintr-odată, că dormi pe plajă, că beţia e o stare generală, că eşti gras ori prea slab, că ai mult machiaj, că ai părul nu ştiu cum, chiar şi că mergi dezbrăcat pe stradă.
Vama Veche înseamnă libertate fără reguli!
Acolo ziua începe cu un shot de absinth ce te face să te trezeşti, iar seara o continui cu un cocktail de alcool. De fapt acest lucru îl face majoritatea, dar tu poţi să alegi, deoarece nimeni nu te judecă că nu eşti la fel de beat ca ei. Apoi râzi de ei că tu ai amintiri, iar ei nu, că ţie nu-ţi e rău, dar lor da.
Odată ce soarele te părăseşte, întunericul te acaparează, totul se schimbă. În jurul tău e mister, nicio lumină nu te încântă, doar câteva fascicule ce vin de la scena de pe plajă. Ai atâtea lucruri de făcut încât poţi să rişti să stai în mijlocul drumului mai bine de două ore ca să te hotărăşti. În dreapta ta plaja, în stânga pub-urile, în faţă scena.
Muzica.. muzica este oriunde în jurul tău. Zeci, poate chiar sute de oameni simt ceea ce simţi tu, dar vrei să fii primul, cel din faţă. Tragi cu putere ultimul fum şi arunci ţigara, iei o gură de alcool şi îţi faci curaj să îţi îndeplineşti ţelul: să stai lipit de gard. Atunci când ai ajuns la locul ales, nimic nu mai contează. Ritmul melodiilor de la E.M.I.L. îţi intră în vene, versurile direct în inimă. Corpul ţi se mişcă involuntar. Eşti împins de oamenii ce fac pogo în spatele tău. Uneori te întrebi cum de nu ai căzut şi îţi mai rămâne să îi mulţumeşti prietenei tale că te-a ţinut. Când realizezi că mai ai puţin şi faci duş, te întrebi dacă chiar aveai nevoie de el, dar acum este unul special cu ţuica unui om mult prea beat. Buci intră pe scenă, te face să ridici mâinile în sus şi să sari, fără să mai ţii cont că mori de frig. Melodiile de la Urma te liniştesc şi realizezi că tremuri cu adevărat. Te ţii de gard şi încerci totuşi să fii atent la ce se petrece pe scenă. Rosteşti uşor pe buze „Buy me with a coffee”. Luminile scenei te fac să îţi dai seama că frumuseţea e înşelătoare noaptea şi că întunericul are misterele lui.
Concertul se termină, artiştii pleacă, iar tu rămâi doar cu starea de frig bine intrată în oase. Te întrebi dacă ai probleme atunci când îţi doreşti cu disperare o mâncare caldă, dar te alegi doar cu obişnuitele chips-uri savurate pe un leagăn alături de o căsuţă în care doi dintre prietenii tăi simt plăcerea. Te crezi în Rai atunci când în braţe ţii o pătură caldă, dar dârdâitul te vrea, iar tu nu poţi să-l părăseşti.
Soarele răsare uşor, magia dispărând o dată cu luna şi trezindu-te la realitate. Consideri că ai nevoie de câteva ore de somn şi pleci în căutarea culcuşului tău. Însă cauţi un ultim strop de magie şi alegi plaja încă rece. O lumină al ultimului foc îţi atrage atentia. Simţi nevoia căldurii lui, vrei ca frigul să te părăsească pentru totdeauna şi păşeşti uşor spre el. Lumina îţi arată adevărata faţă a frumuseţii, nu întunericul. Te pierzi în culoarea albastră a ochilor lui încercând să fii atentă la detaliile pe care ţi le destăinuie. Îi afli numele… unul atât de comun încât nu-ţi vine să crezi. Oboseala te sfâşie, iar culcuşul cere. Mergi cu el, dar nu singuri, până la locul tău şi îţi iei adio, iar apoi adormi.
Când vine timpul să pleci, te mai uiţi încă o dată peste plaja ce ţine atât de multe secrete şi peste valurile ce încă mai dansează după o muzică inexistentă şi regreţi.
Regreţi că te întorci la monotonia vieţii, la aceleaşi locuri ce le ştii mai bine decât crezi. Pui piciorul pe pământul oraşului natal şi realizezi că ai rămas doar cu o amintire pe care o povesteşti cu prietenii la o bere şi cu un loc magic ce te-a primit şi pe tine.

ascultă

ceva ce n-am mai spus nimănui niciodată:
soarele răsare de două pe zi, însă
cine e atât de disperat după lumină încât
să stea treaz toată noaptea cu aceeași pereche de
ochelari?

cine e atât de naiv încât să sfideze cea mai simplă logică
sau poezia asta care seamănă atât de mult cu un cimitir
de care femeile însărcinate s-ar îndrăgosti pe loc?

tata spune că nu e bine ce fac aici,
că hainele mele spun multe despre mine.
dacă m-aș îmbrăca într-o cutie de chibrituri

și mi-aș da foc pe dinăuntru, ce ar spune asta?

ce ați spune despre mine?

ce aș spune despre voi?

dacă ai un suflet, nu îl ai pentru ce se întamplă aici.
el e plecat de mult în siberia, unde oamenii te omoară
dacă le calci pe pământ.

dar desigur, dacă tot ai venit până aici,
putem fi prieteni. sigur. de ce nu?
prietenii mei zac într-un dicționar prăfuit și
când o sa le aflu misterele, o să plecăm în cea
mai lungă excursie într-o țară caldă.

poate fi Italia, unde oamenii mănâncă pizza și nu
se îngrașă nicioadată,
poate fi Franța, unde oamenii fac sex pentru că nu știu
sigur cine sunt, dar nu vorbesc niciodată despre asta,
sau putem merge în State, unde accentul franțuzesc se vinde
ca topping peste petrolul Iranian și unde
sigur le-ai cumpăra pe amândouă.

100%

dar ce vorbesc eu aici.
o viață avem și niciodată nu e destulă muzică în ea.
când vrei să săruți un băiat,
cel mai frumos băiat,
el pleacă pentru că nu îi place liniștea.

e  atât de dureroasă și de li
niș
te
încât
oamenii nu mai au timp decât de orgolii.
oricând.
la orice oră.
eu m-aș trezi noaptea pentru el și el pentru mine,
am face liniște ca doi amorezi înfometați și
de aici
îți poți imagina și tu
cea mai frumoasă

La femme seule

      Se aşeză pe scaun, privind cum trec pe lângă ea secundele, era târziu, dar nu putea să doarmă, şoaptele zilelelor ce au trecut îi străpungeau carnea şi fantoma lui părea atât de reală, acolo în mijlocul camerei, încât aproape că îi putea vorbi. Răceala ce i se ascunse în oase o înspăimanta, la fel şi gândul că nu ar mai putea fi niciodată la fel. Fantoma lui se apropia uşor – nu, nu o vedea, dar o putea simţi sufocându-i orice simţ – o privea parcă aruncând foile goale de pe masă, o vedea lipindu-se de perete schiţând o privire disperată ca şi când o entitate nemarginit de înspăimântătoare se pregăti să o încolţească – îi plăcea asta, îi plăcea acel pericol din care aproape că putea muşca, într-un mod barbar şi senzual în acelaşi timp – dar era numai vinul din pahar, sec şi searbăd… Fantoma era lângă ea, îi putea simţi respiraţia invadându-i porii – ca nişte răni deschise – dar prin figura ei vedea o prăpastie căscată – lucrurile nu sunt la fel noaptea – şi atunci îşi blestema dramul de luciditate: măcar de nu ar fi ştiut… să se avânte pur şi simplu, dar nu, realitatea are mereu ironia ei aparte.

      I-a cunoscut pe mulţi, în jocul ei nebun cu mărgelele de sticlă pisată, pociţi de un romantism mai plicticos decât reumatismul la bătrîni se gândea zâmbind în treacăt privind către carnea sfârecată şi către acea hidoasă creatură ce se îndrepta spre ea – măcar aşa de ar sfârşi, într-un orgasm prelung către moarte – dar, nu, nu era ea, era cealaltă, cea trăgând din ţigară, scuipând bucăţi de carne crudă către propria-i paralizie – nu, nu era ea, ea era doar o fetiţă rătăcită, cu părul cryl-închis, într-un oraş în care nimeni nu avea parul cryl-închis, respira greu acum, căci simţea adevărata bestie apropiindu-se, târându-şi acel trup schilodit de secole de aşteptare către ea, fruntea îi ardea, arunca scârbită ţigara căci nu îi mai aducea nici un folos, castelele se dărâmaseră. Se ruga la un zeu inexistent într-o lume inexistentă…râdea de persistenta exististenţă a unei suferinţe inexistente, semn clar de slăbiciune. Un zambet îi încolţi atunci, gândindu-se că poate aşa va muri răpusă de una dintre bolile imaginate sau neimaginate. Stia că mai era cineva printr-una din acele oglinzi, cineva a cărei mână voia să o ţină, a cărei desfătare o dorea, o durea, păreau perfecte într-o icoană, unite de acelaşi jind spre imposibil, căci numai acel imposibil le mai putea părea acum palpabil, dar ea era într-o oglinda prinsă, oare cum ar putea… decât dacă…

Visa la el în continuare, mirându-se cât de puţin o poate înspăimânta prezenţa unei fantome în propria-i încăpere. Până şi plânsul ei era marmură, dar acum era rău, mult mai rău ca înainte, căci era din ea totul şi nu se putea distruge, era pasiunea ei ce făcuse carnea să i se cutremure, tremurul ei, în afară era numai un semn de întrebare şi un insuportabil sevraj.

Ştia că mai era cineva acolo, printre acele oglinzi, cineva de care mai auzise şi care îi stârnise o uşoara curiozitate, dar prea puţin ca să poată alunga toată otrava ce o măcina în interior. Era unul din acele ceasuri în care îi era greu până şi să moară…căci purta afectul unui copil…unui copil ce se stingea văzând cu ochii…numai un miracol o mai putea salva şi poate în secret îi surâdea tot acest scenariu, dar realitatea propriilor trăiri dicta contrariul. Brusc simţi o mână care o trage şi ceva din ea îi innăbuşi ţipătul – era o halucinaţie gândi ea cu ochii închişi, căci îi era teamă să îi deschidă, dar auzi vocea, caldă, uşor bătrână şi dureroasă în acelaşi timp. Femeia de lângă ea îi semăna leit, şi părul ei cryl-inchis o amuza uşor, căci nu mai văzuse pe nimeni aşa. Măcar acum avea un moment de linişte. Au vorbit despre multe lucruri ce au apus, ce au răsărit, despre ei, şi cuiele din sicriele lor.

Femeia se ridică de pe scaun, însoţită de un tremur uşor. Privi în jur confuză ca şi când ar fi uitat unde este. Îşi săruta fantoma pe gură. Pe ea, pe cealaltă ea. Şi se trezi.

Bărbatul se ridică de pe scaun, însoţit de un tremur uşor. În spatele lui, bestia veni să îşi ia răsplata – trup din trupul lui. Îl privi în ochi cu căldura unui tată, zâmbi liniştit în timp ce arătarea se pregătea să îşi înfigă colţii în el. Noaptea era pe sfârşite.

Visul altcuiva

– Şi tu… adică ce vrei de fapt? Pe cine iubeşti? Încearcă să te întrebi cu sufletul.

Kiara râse caustic, aproape condescendent, şi îşi mai aprinse o ţigară, din care trase cu o pasiune care aproape m-a determinat să vreau să mă apuc de fumat. Îşi scutură semi-teatral capul pentru a îndepărta o suviţă de păr de pe faţă, şi vorbi, cu zâmbetul încă neşters. 

– Pe nimeni. Făcu o pauză dramatică, în care zâmbetul  i se lărgi, şi continuă în aceeaşi notă, sinceră şi condescendentă. Iubesc viaţa. Nu iubesc nici un om, şi-n acelaşi timp îi iubesc pe toţi, pentru că eu iubesc viaţa, iar oamenii sunt viaţă. Cel puţin pentru un extrovert.

Râse scurt, aproape ca un lătrat. Simţeam o notă de amărăciune în tonul ei, ca şi cum vinovaţia pe care o resimţea faţă de nestatornicia ei imposibil de învins şi faţă de temperamentul ei impulsiv şi vulcanic stătea s-o doboare psihic. 

Îmi părea un om care înoată împotriva curentului propriilor gânduri şi în acelaşi timp nu se împotriveşte niciodată curentului vieţii. N-am putut să nu mă întreb dacă o fi mai uşor sau mai greu aşa cum procedează ea, faţă de cum procedează majoritatea care face viceversa: încearcă mereu să seteze curentul vieţii după cel al gândurilor şi dorinţelor sau al propriilor canoane. Dacă ar fi fost să ghicesc uitându-mă la ea, cu bune, cu rele, cu momente de clacare, cu înţelepciune şi tot ce mai ştiam despre ea, aş fi zis că nu e mai simplu neapărat, cât e mai uşor de acceptat. Dar cei ce spun că acceptarea face întotdeauna lucrurile mai simple n-au încercat să trăiască asemeni ei…

– OK, şi ce-ai de gând să faci? 

Râse din nou, de data asta asemeni unui filosof care manifestă o condescendenţă caldă, nu ironică, relativ la naivitatea unui copil. Nu m-am putut abţine să nu îi văd condescendenţa ca fiind definitorie pentru personalitatea ei, deşi realizam că, paradoxal, era genul de condescendenţă care nu mă făcuse niciodată să mă simt inferioară sau atacată în toţi anii care trecuseră de când o cunoşteam, de când respiram şi vorbeam una lângă cealaltă, oricât de mare ar fi fost distanţa fizică dintre noi.

– Habar n-am. Să mor dacă ştiu. Dă-ţi seama că mi-am pus întrebarea. Uite, de exemplu azi-dimineaţă în drum spre serviciu eram convinsă că ştiu: voiam să zic hai să ne băgăm nepăsarea în el de capitalism şi să plecăm la mare. Dar asta are, evident, mare legătură şi cu faptul că, dacă ar fi după mine, aş trăi la mare, la cort, într-o vară perpetuuă, fără să simt vreodată nevoia unui alt peisaj… Deci să mor dacă ştiu. Nu ştiu dacă vreau să fac ceva, şi dacă vreau să fac ceva, nu ştiu ce e ceva-ul. Tot sper că o să vină răspunsul la mine. Dar câte chestii îţi pot arunca Zeii din cer? Adică, am bucăţile de puzzle, am mai multe opţiuni decât au majoritatea oamenilor într-o viaţă pentru a alege o singură dată. Doar n-or să mi se ofere şi răspunsurile pe tavă, neh? 

– Tu ce simţi? Acum, în momentul ăsta?

– Hmm. Păi să vedem. Am dormit trei ore azi-noapte cel mult, pe un fond de lipsă acută de odihnă din ultimele cinci săptămâni… Şi mă simt hiperactivă. Nu am stare niciunde. În fine, la birou cu siguranţă nu aveam stare. Ce-ar mai fi…? Simt nevoia să fug undeva din oraşul ăsta, dar asta nu e anormal la mine… Şi vreau să nu mă mai gândesc la nimic şi să vină un pitic verde să-mi zică ce vreau să fac, întrucât eu personal habar n-am. Cam asta ar fi. Proces verbal de sentimente la minut. 

– Aha. Atât?

Îmi observă privirea conspirativă şi zâmbi. 

– Ce altceva ar trebui să mai fie?

– Ce-ai vrea să faci acum? Chiar acum. 

– Hmm… Să beau o Corona, să fac un duş, să fac dragoste, să-mi cumpăr Suzuki Intruder, să public un volum de nuvele… cât de „acum” discutăm?

– Offf, iar faci pe proasta. 

– Nu. Încerc să subliniez o idee. Şi-anume că oricât ai trage de creierii mei, habar n-am de nimic mai mult concret decât ceea ce ţi-am zis mai sus, dintre care partea cu dragostea am intuit-o, bazându-mă pe faptul că poate la un moment dat „acum” o sa am chef şi de asta…

– Hai s-o iau altfel. Dacă ai fi obligată să faci o alegere în secunda asta, care-ar fi? 

– Inteligentă abordare. Zici că de la mine-ai învăţat.

Arboră o expresie mândră dusă în mod intenţionat la extrem. 

– Deci? Nu evita răspunsul.

– Aş alege calea sigură, evident. Nu asta face omul mereu? Oftă lung, a dezamăgire de sine. 

– Tu, calea sigură? Ştii tu ce-i aia mai mult decât ca definiţie de dicţionar?

– Nu. Dar asta e pentru că mi-a fost lăsat suficient timp incât să nu trebuiască, cu adevarat, să decid nimic. Mi s-a permis luxul de a lua lucrurile cum au venit, fără a fi presată sa decid eu personal pentru mine. Am lăsat viaţa să aleagă pentru mine. 

– Şi e mai bine să nu trebuiască niciodată să decizi?

Zâmbi amar, ca la un gând ce-i producea melancolie împotriva voinţei ei. 

– Normal că e mai bine. Oamenii judecă deciziile. Şi le judecă trăind cu impresia că e la fel de simplu să trăieşti cu ele cât e de simplu să le implementezi. Ceea ce mă frustrează îngrozitor.

– De ce-ai decide să faci ceva cu care ţi-e greu pe urmă să trăieşti? De ce n-ai alege calea simplă: de ce n-ai decide să faci ceva cu care pe urmă ţi-e uşor să trăieşti. 

– Pentru că asta, pentru mine, ar însemna laşitate. Acolo unde oamenii îmi privesc unele decizii ca fiind imorale, ca fiind păcate în faţa unor zei în care eu nu cred, ca fiind mijloace de a ma denigra, şi aşa mai departe, eu consider felul în care văd ei lucrurile ca fiind scuze ce le maschează laşitatea. Nu au curajul să trăiască cu decizii grele, şi atunci îşi găsesc scuze să nu o facă, şi „crucifică” oamenii ca mine, pentru că, în adâncuri, dincolo de ipocrizia pe care au ajuns s-o creadă şi ei, de canoane, tabu-uri şi făţărncii socio-culturale, le plâng sufletele de invidie că nu pot trăi la fel.

– Wow, nu m-am gândit niciodată la asta. Dar sună logic. Ilar de logic.

Zâmbi din nou, de data asta cu o notă de dispreţ general, de parcă omenirea în sine i-ar fi produs greaţă. 

– Păcatul pentru mine e laşitatea, vorbi Kiara din nou, iar vocea îi tună ca o incantaţie.

 

******

  

– Staţi aşa. I-am promis mamei c-o aştept!

– Cum mă, tu vii cu mă-ta la mare? 

– Nu boule. Ea vine de la Cluj, eu vin d-acasă de la Bucureşti. Ai răbdare că m-a sunat c-ajunge-ntr-o juma’ de oră.

 

******

  

Am aşteptat să oprească motorul şi-am descălecat cu un gest stângaci. Atâţia ani de bătut şosele cu ea, pe post de pasager, pe o motocicletă sau alta, şi fundul meu tot nu se resemnase cu situaţia şi înţepenea mereu…

– Să-ţi tragi una. Dacă nu beau o bere leşin. Scuze, vin tocmai de la Cluj, şi pe hartă marea părea mai aproape de Cluj decât e de fapt, râse Kiara parcurgând scurt din priviri masa de prieteni ai fiului ei. Mie-mi zice Kiara. 

– Şi sunteţi… mama lui?

– Nu, nu suntem, doar eu sunt mama lui, ea e prietena mea cea mai bună, Tanya. 

Toţi au râs puţin rezervat, de parcă ar fi râs nu la o glumă, ci de cineva care se împiedicase pe scări.

– Ah, la dracu! vorbi Kiara din nou, cu faţa luminată de un zâmbet vechi, în timp ce-şi arunca geaca şi casca pe masă. Pe mine m-aţi pierdut de client. Vezi tu Tanya motoreta aia d-acolo? Cine crezi că-i ăla? Nu l-am mai văzut de doi ani. 

Am zâmbit şi eu. Părul roşu, cu suviţe albe menite să transforme în intenţie defectele vârstei, îi alerga în briza mării, ochii încă-i scânteiau, zâmbetul îi era neschimbat, iar eu eram în continuare singura care măcar avea senzaţia c-o înţelege şi care zâmbea alături de ea.

– Copilu’, mă-ta se duce să-şi vadă d-al… d-ale ei. Ţi-o las pe Tanya-n grijă. 

– Îmi laşi motoru’?

– Al tău ce-are? Vrei să te rupi în figuri cu-al meu şi s-agăţi pisi roz cu neuronii înecaţi? 

– Puţin.

– Dacă-l mai laşi în faţa cârciumii cu curu’-n stradă şi mi-l zgârie iar, îţi zic ceva de mă-ta cu care stai de vorbă de mi te văd Zeii. Ai grijă de Tanya că te sparg. Hai că plec. 

Îmi părea un om care înoată împotriva curentului propriilor gânduri şi în acelaşi timp nu se împotriveşte niciodată curentului vieţii. N-am putut să nu mă întreb dacă o fi mai uşor sau mai greu aşa cum procedează ea, faţă de cum procedează majoritatea care face viceversa: încearcă mereu să seteze curentul vieţii după cel al gândurilor şi dorinţelor sau al propriilor canoane. Dacă ar fi fost să ghicesc uitându-mă la ea, cu bune, cu rele, cu momente de clacare, cu înţelepciune şi tot ce mai ştiam despre ea, aş fi zis că nu e mai simplu neapărat, cât e mai uşor de acceptat. Dar cei ce spun că acceptarea face întotdeauna lucrurile mai simple n-au încercat să trăiască asemeni ei…

Sex. Porno. XXX.

Și acum că ți-am atras atenția…nu vreau decât să-ți pun o întrebare, scurtă, fără ocolișuri ori subînțelesuri. Poate o să par prea îndrăzneață, dar așa sunt eu, mai directă de fel. De obicei, jocul îmi oferă mult mai multă satisfacție, mai ales atunci când jucăriile pe care le adun copilăros în juru-mi, sunt doar cuvinte, fraze, ori interjecții combinate aparent ilogic într-o dulce perversiune lexicală, dar…în cazul ăsta sunt dispusă să fac o excepție, mă simt generoasă.

Recunosc, găsesc o satisfacție cvasiorgasmică în a viola tabu-uri, adevărul e că niciodată nu m-am împăcat cu ideea de „a avea ce mi se cuvine”, numai și pentru simplul fapt că mi s-ar cuveni mult mai multe lucruri decît mi se oferă de obicei. Așa că mă servesc și singură. De aici și întrebarea pe care o să ți-o pun. Personală, intimă până în cele mai obscure reverberații, excitantă și incestuoasă, asemeni unei teorii freudiene scrise cu litere minuscule undeva în subsolul scrisorilor Marchizului de Sade.

Vreau să te dezbraci…

Nu brusc…

Lent…

Fără grabă…

Abia respirând…

De jos în sus…

Alunecos…

Umed…

Fără prejudecăți…

Fără măști…

Niciun rol…

Nici măcar masochist…

Dezlegat…

Descătușat de inhibiții…

Cu ochii întredeschiși…

Transpirând așteptare…

Mușcând…

Spasmodic…

Vreau să te apleci…

Vreau să te arunci…

Să te zbați…

Să tresari…

Să te înalți…

Să țipi…

Să șoptești…

Să te oglindești…

Vreau să-ți fii propriul fetish…

Vreau să deguști tăcerea…

Vreau să te întinzi…

Vreau să-ți înclini capul…

Să-ți apropii urechea de buzele mele…

Să tremuri…

Vreau să-mi răspunzi gemând…

 

Ești fericit/ă?

Vrei să fii anotimpul meu?

Eu sunt alcătuită doar din ferestre şi uşi. Ferestrele mele sunt înalte, fără geamuri, fără perdele, iar uşile sunt mereu deschise. Ele nici măcar nu cunosc cuvântul „lacăt”. Şi oricine poate arunca o privire înăuntru sau poate să intre. Şi stau cât vor: minute, luni, ani. Însă atunci când pleacă, iau cu ei ceva din mine. Rup bucăţi din mobilierul sufletului meu. Şi îmi ciopârţesc încrederea. Au luat-o ca să o facă pătură pentru canapeaua lor. Din inocenţă au rupt fâşii pentru a le pune drept preşuri la uşă. Iar din dragoste… din dragoste au muşcat cu dinţii lor ascuţiti de repetate ori ca să aibe ce să agaţe pe pereţi. Mi-au luat tot ca să îşi decoreze propriul suflet. La ce bun? La ce bun să zugrăveşti în sentimentele altcuiva? La ce bun să te înveleşti cu amintirile altcuiva? Şi cu toate astea nu închid uşile şi nu pun geamuri ferestrelor. Mă ofer în continuare celorlalţi până când nu o să mai rămân cu nimic din mine şi cu nimeni din ceilalţi.

Tu eşti alcătuit doar din pereţi. Pereţii tăi sunt atât de înalţi şi groşi încât nu se poate pătrunde prin ei. Tu nu ai uşă, nici ferestre. Ai spus că nu ai nevoie de ele. Acolo nu intră oricum nimeni. Eşti încuiat şi astfel nimeni nu poate fura ceva din tine. Cu toate astea ai multe cicatrici. Pentru că din când în când unii au reuşit să treacă peste zidurile tale. Au stat acolo o perioadă de timp după care au plecat având sub unghii, în gură şi în păr, părţi din tine. Şi acum stai în spatele zidurilor vechi şi refuzi să laşi alte persoane să intre. Nu vrei să pierzi ce încă mai ai. Şi în teama asta ai uitat… Ai uitat că nu toţi suntem hoţi. Ai uitat că unii dintre noi ne oferim necondiţionat. Fără să cerem ceva în schimb, fără să luăm ceva înapoi. Ai uitat că unii dintre noi te-ar putea întregi. Şi nu auzi… Nu auzi cum unii dintre noi îţi strigă numele rugându-te să îi laşi să intre, fără a avea o intenţie ascunsă, fără a vrea să îţi facă rău. Nu auzi din cauza zidurilor pe care tu însuţi le întăreşti pe zi ce trece. Şi rămâi închis, păstrându-te doar pentru propria-ţi persoană până când, într-o zi, nu o să mai fi îndeajuns pentru tine însuţi.

Şi nici tu, şi nici eu nu ştim… dar ferestrele mele au nevoie de pereţii tăi, iar zidurile tale ar putea să-mi iubească uşile.

Niciodată

-Ia ziceți, băi, ce facem de Revelion?
-Păi uite că ne-a chemat o colegă de-a mea.
-Pe toți?
-Pe toți, frate!
-Aș merge.
Discuția fu întreruptă de un zgomot de frâne scârțâind. Dintr-o mașină mică și neagră coborî Ştefan, salută politicos, după care se duse și dădu mâna cu fiecare dintre prietenii lui.
-Ce faci, băi? Nu te-am mai văzut de ceva vreme. Stai toată ziua cu Alexandra.
-N-o să se pună problemă de acuma, stați liniștiți.
-V-ați șucărit?
Ştefan se uită în stânga, jos, clipi moale de câteva ori, după care forță un zâmbet:
-Nu știți? M-a părăsit săptămâna trecută. Voi ce mai faceți?
-Discutăm despre ce facem de Revelion.
-Mai e o lună.
-Da, mereu facem așa și ne trezim că e 28 și n-avem unde să-l facem.
-Păi și? Aveți vreo idee?
-Da, uite, mergem la colegul lui Marius.
-Am și eu loc?
-Te rugăm.
Ştefan zâmbi din nou cu aceeași privire pierdută:
-Mersi mult. Apreciez.
-Acum am vrea să mergem la o bere, ai chef să ni te alături?
-Mâine, ok? Promit!
Unul dintre băieți dădu din mână a lehamite:
-Iar ești emo! Ne auzim la telefon.
Tânărul se întoarse acasă și se duse direct în cameră în care avea calculatorul. Îl deschise cu greu, trase toate jaluzelele și perdelele, apoi își puse o pereche mare de căști pe urechi și dădu drumul la muzică. Deja avea playlist-ul făcut, plin de cântece care mai de care mai triste, elogiind diverse iubiri pierdute sau dureri de suflet. Se lăsa pe spate și-și turnă un pahar de whiskey. Nu era nici pe departe băutor, dar i se părea că asta îl ajută. Fusese cu Alexandra timp de mai bine de 4 ani, timp în care pentru el devenise la fel de naturală că aerul. Un lucru pe care deja îl știa prea bine, și a cărui existență nu îl făcea să tremure în vreun fel sau altul, dar fără de care nu putea să trăiască.
-Și totuși… mi-a zis că nu vrea să plece niciodată. De ce a făcut-o?…
Ştefan își aprinse o țigară și sorbi din nou din pahar. Stinse monitorul,lasă capul pe spate, închise ochii și-și cufundă mintea în cele mai vechi și mai frumoase amintiri cu Alexandra, care atât mai erau, simple amintiri. În toată camera nu se auzea decât zgomotul respirației lui și tot ce se vedea era vârful aprins al țigării din care trăgea rar. După încă jumătate de pachet și câteva pahare, adormi în scaun.
Se trezi mai devreme decât de obicei, într-o poziție incomodă. Se rostogoli greoi din scaun după care se ridică de pe podeaua plină de mucuri și își trosni oasele, apoi se îndreptă spre baie frecându-și ochii cu pumnul drept. „La dracu’, numa’ de muncă n-am chef azi…”. Zece minute mai târziu, Ştefan ieși din baie ușor revigorat după un duș scurt, după care se duse spre dulapul pe care nu știa cum ajunsese o arsură de țigară, îl deschise și-și scoase din el un tricou și o pereche de pantaloni, pe care le puse pe el cu scârbă, apoi trase și un hanorac gri, gros, la care se uită încontinuu câteva minute înainte să-l pună pe el și să-și șteargă câteva lacrimi cu mâneca, într-o mișcare amplă.  Nu îl mai purtase de când se certase prima dată cu Alexandra, fusese o săptămână în care nu l-a dat jos nici măcar când dormea. Ieși spre mașină, după care se uită la ceas și realiză că mai era mai mult de o oră până când trebuia să plece, făcu doi păși înapoi spre bloc, apoi își spuse „Acasă nu mă mai întorc, îmi bag picioarele, iau tramvaiul”. Își trase gluga pe cap și luă tramvaiul spre serviciu.
Ştefan își petrecu toată ziua în fața calculatorului de la muncă. Lucra de atât de mult timp încât nimeni nu se lua de el pentru ținută. Ochii lui căprui, ușor migdalați, calzi, erau acum înconjurați de cearcăne adânci, iar pe față i se vedeau fire mici și castanii, ca părul lui tuns foarte scurt. Sub un nas drept stăteau două buze subțiri, iar fața i se închidea cu o bărbie proeminentă, care împreună cu maxilarul lui mereu încleștat îi dădeau un aer dur.
Spre sfârșitul programului, telefonul îi sună. Era Adelina, prietena lui de ani de zile, singura căreia i se deschidea cu totul când avea câte un necaz:
-Ce faci, băi?
-Produc pentru societate. Tu?
-Produc pentru suflete necăjite. Coboară jos la cafenea!
-N-am chef.
-Te pocnesc! Coboară mai repede, ți-am luat o cafea și nu vreau să se răcească. Pun pariu că ai și niște cearcăne până la genunchi, că doar asta ți-e moda după câte-o despărțire. Și că dac-o să te pup o să mă-ntep în obrajii tăi.
-Mă cunoşti prea bine.

Ştefan coborî în cafeneaua de la parterul clădirii unde lucra. Era una dintre cafenelele „de fiţe”, cu ieşire la stradă, cu scaune tapiţate în culori pastelate şi mese din sticlă, aducând mai mult a vitrină decât a cafenea. La o masă dinspre stradă stătea Adelina, trăgând uşor dintr-o ţigară subţire, uşor mentolată. I se părea o străină, pentru că deşi stăteau în acelaşi bloc, se vedeau foarte rar şi mai mult vorbeau la telefon. Tânărul se apropie de masă, când Adelina îl zări, se uită la hanoracul lui, apoi îi aruncă o privire dispreţuitoare:
-Parcă hotărâseşi să nu mai porţi asta niciodată. Zisesem să-i dai foc.
-Ziseseşi.
Ştefan se aşeză, îşi mută ceaşca uşor spre dreapta lui, după care-şi aprinse o ţigară.
-Ia zi, ce s-a întâmplat?
-Nimic deosebit. S-a hotărât că vrea altceva şi a plecat. Dă-o dracului.
-Atunci de ce eşti aşa dărâmat?
-Am căzut în capcana lui „niciodată”.
-Niciodată?
-Da, „niciodată”… Scârbos cuvânt. Şi parşiv. Face întotdeauna perversitatea de a se transforma în „mai repede decât crezi”. Ştefan făcu o scurtă pauză şi trase din ţigară, după care suflă fumul în masă cu forţă. Şi mai ales când e vorba de dragoste, continua el. Întotdeauna când se trezeşte câte unul să-ţi spună că el n-o să plece niciodată de lângă tine, trece o perioadă de timp care ţi se pare o clipă, cel mult, până când chiar el o să se care. În tot timpul ăsta, farmecul lui niciodată te trage încet, încet, îţi dă o plăcere deosebită şi o încredere care mai încolo or să te dărâme pe dinăuntru. E ca un cântec de sirenă, care te ademeneşte spre ceea ce o să-ţi fie pieirea. Ştefan sorbi din cafea, trase încă o dată din ţigară, o stinse în scrumiera deja plină, după care se uita blând spre Adelina.
-Doamne, ce acru şi pesimist eşti.
-Doar mă ştii că ăsta mi-e felul.
-Eu zic să mai vorbim după ce treci peste.
-Nu vreau să trec peste.
-Şi ce-o să faci? O să stai aşa tot restul vieţii? N-o să mai fii cu nimeni?
-Sincer să fiu, cred că n-o să-mi mai găsesc pe nimeni niciodată. Chiar sper să nu-mi mai pice vreodată cineva cu tronc.
Adelina chicoti după care se uita spre Ştefan cu un aer superior:
-Vezi că tocmai l-ai acceptat p-ăla de care ţi-e frică.
-Poate, dar acum îl spun eu.
Cei doi continuară să discute încă o jumătate de ora, până când Adelina se uită la ceas:
-Eu cam trebuie sa plec. Am văzut că n-ai parcat maşina, ţi s-a stricat?
-Am venit pe jos.
-Vrei să te duc acasă?
-Nu, mă duc iar cu tramvaiul.
-Ciudat, până în ultima clipă. Mă întreb câteodata ce caut cu tine. Adelina se ridică, îşi puse geanta pe umăr, îi sărută lui Ştefan amândoi obrajii, după care-i şopti glumeţ:
-Sper să nu îţi schimbi atitudinea asta niciodată.
Ştefan nu se abţinu şi zâmbi înviorat:
-Ce jocuri de cuvinte ai şi tu-n tine.
Un vânt molcom bătea pe refugiul pentru pietoni pe care Ştefan îşi aştepta tramvaiul. Deşi era toamnă târzie, vremea era blândă, chiar şi după apus. Tânărul privea plictisit spre tramvaiul care tocmai oprea în staţie, când atenţia îi fu atrasă de o mica strălucire, care-i făcu ochii să urmărească geamul de la care venea. Se urcă pe uşa cea mai apropiată şi aruncă o privire scurtă spre sursă, şi observă că de fapt, era cercelul de sub buza unei fete. Fără să-şi dea seama, Ştefan se holbă câteva secunde în care o privi din cap până în picioare. Era destul de mică de statură şi cu un ghiozdan la fel de mic in spate, plin de insigne. Blugii albaştri, cu multe pete albe, cu o ruptură în genunchiul drept se terminau cu o pereche de tenişi bleu, scrişi cu un marker peste tot. Ochii conturaţi cu negru încadrau un nas mic, perfect, sub care stătea o pereche de buze de un rozaliu pal, în timp ce toată faţa era înconjurată de un păr blond, tuns asimetric, cu şuviţe negre, albastre şi roz. La sfârşitul mânecii stângi a gecii negre, simple, o mână subţire, cu degete pline de inele şi terminate cu nişte unghii de un albastru închis, ţinea o brăţară. Preţ de o fracţiune de secundă, fata se uită spre Ştefan şi-l văzu uitându-se la ea, aranjându-şi gluga, apoi aşezându-se cu spatele la ea, dar privind-o în continuare în reflexia din geamul din spatele şoferului. Nu trecu mult până când tânărul îşi dădu seama că micul lui truc fusese observat, şi, stânjenit, îşi întoarse capul şi se uită pe geam. La un moment dat simţi o bătaie pe umăr :
-Ştii, eu trebuia să cobor aici, da’ am rămas ca toanta cu ochii pe tine şi măcar să ştiu că n-am mers două staţii degeaba.
-Pardon?
-Îmi dai şi mie numărul tău de telefon?
Ştefan începu să râdă apoi spuse pe un ton vioi:
-Păi mi se pare că dacă eu sunt de vină, eu ar trebui să îţi iau numarul de telefon, nu?
-Ok, notează.
-Cum te trec?
-Cum vrei.
-Păi te trec 77, c-acolo te-am cunoscut.
-Mai bine trece-mă Eva. Nu vreau să te uiţi în agenda şi să te gândeşti la un tramvai naşpa când mă vezi.
Tânăra îi zâmbi fugar, apoi îşi făcu loc printre oameni şi se strecura printre uşile care erau gata să se închidă. Ştefan o privi până îi dispăru din vedere, apoi merse acasă cu un pas grăbit, înviorat. Nu inţelegea de ce îl fascinase atâta, dar brusc se simţea mai bine. O sună peste câteva zile:
-Bună, ce faci?
-Cu cine vorbesc?
-Cu 77.
-Aaaaa, da. Ce faci?
-Bine, mă întrebam dacă nu ieşi la o…
-Bere?
-Cafea voiam să spun.
-Da, îmi place berea.
-Cafea…
-Pai bine, când mergem la bere?
-Nu beau bere.
-Ce zici? Şi ţie-ţi place? Ce mă bucur. Hai ne vedem la 8 la „Cramă”. Ştii unde e, nu? Acolo, pe Libertăţii.
-Dar…
-Bine, hai că ne vedem la bere, te pup!
În seara aia, la ora 8, Ştefan stătea la o masă dintr-un local frecventat de tinerii care se voiau „rebeli”, cu o cafea în faţă, uitându-se după tânără. O muzică „de stradă” suna în patru boxe mici, aşezate în fiecare colţ al localului, în timp ce o lumină chioară devenea şi mai difuză din cauza unui nor gros de fum de ţigară care plutea peste tot. Coatele îi stăteau rezemate de o masă făcută din mai multe bucăţi de lemn care păreau că nu se potrivesc nici la formă nici la culoare, cu câteva găuri şi cu multe arsuri. Brusc, văzu o mână luându-i ceaşca şi turnându-i conţinutul într-o jardinieră.
-Băăă, vezi că te-au minţit ăştia, ţi-au dat cafea-n loc de bere!
-Mi-am luat-o singur.
-Maaamă, păi pentru asta îmi dai tu o bere.
-N-o să te laşi, aşa-i?
-Din băut bere? Nu prea. Hai, hai, bere! Când te-ai îmbătat ultima oară?
-Păi… nu m-am îmbătat niciodată.
-Niciodată, ă? Lasă că mai vedem noi.
Ştefan pierdu câteva ore, bând câteva beri cu tânăra care-l fascina şi care încet, dar sigur, îl băga sub masă, discutând, râzând, glumind.
-Mai dam una?
-Draga mea, te văd în şaiş…şaiş… şaişcinci de mii de culori…Încă una şi mă duci acasă pe braţe. răspunse Ştefan clipind cu greu.
-Eşti rupt de beat. Şi-ai băut doar trei. Mamă, cât antrenament am de facut cu tine.
Tânărul zâmbi cu ochii tulburi, după care puse capul pe umărul Evei, care i-l apucă, cu ambele mâini, îi ridică bărbia şi-l sărută cu foc.
-Asta ce-a fost?
-Îmi placi. Eşti bou, dar simpatic.
Trecu o lună în care cei doi se vedeau zilnic. Cu timpul, Ştefan învăţă să bea mai multe beri, iar Eva învăţă să bea cafea din când în când. În ciuda diferenţelor dintre ei, lucrurile mergeau cum Ştefan nu-şi imaginase şi nici nu traise cu Alexandra. Pentru el, viaţa luase o întorsătură prielnică, şi nimic nu avea dreptul să-i ia asta.
Era deja seara de Revelion. Într-un apartament de două camere de la periferia oraşului, Ştefan, de mână cu Eva şi alături de ceilalţi prieteni, intrară printre celelalte 25 de persoane care deja ciocneau pahar după pahar într-o larmă îngrozitoare. Mirosul de salată de boeuf se îmbina cu cel de fum de ţigară şi cel de parfumuri scumpe, în timp ce în lumina slabă mai multe trupuri dansau încercând să evite canapeaua şi fotoliul care stăteau pe margine. Băieţii se salutară, după care se duseră grămadă spre frigider şi în câteva minute, Ştefan se întoarse cu două pahare mari de vodcă cu suc de portocale şi-i întinse unul Evei.
-Ceva-mi spune că o să te faci praf! îi şopti ea amuzată
-Hai, hai!
-Ce, te pomeneşti că o să mă înjuri?
-Eu? Niciodată, băi.
Trecu miezul nopţii, iar Ştefan era în bucătărie, turnându-şi încă un pahar când telefonul îi sună. Era Alexandra.
-La mulţi aaani!
-Ce vrei?
-Să-ţi urez un an nou fericit. Şi să-ţi spun că-mi pare rău.
-Nu-ţi pare. Lasă ipocriziile, te rog.
-Şi ce vrei să-ţi spun? Distracţie plăcută? Am zis că poate discutăm şi noi.
-Nu prea văd ce mai e de discutat. Tu nu mai eşti aici, iar eu nu mai sunt o pizdă.
-A, deci gata, s-a terminat, nu mai vrei să auzi de mine, nu mai vrei nimica? Parcă te băteai cu pumnii-n piept că n-o să te îndepărtezi de mine niciodată.
-Pentru că mi se parea că meriţi. Acuma s-a schimbat treaba.
-Nu crezi că eşti cam egoist?
-Vezi că m-am dat peste cap în toate felurile ca să îţi fie ţie bine. Şi de fiecare dată zâmbeai satisfacută până când n-a mai zis nici o prietenă de-a ta că ce interesant sunt şi trebuia să vină ceva proaspăt.
-Da, la mulţi ani şi ţie, atunci.
-Mhm.
Ştefan îşi stinse telefonul, sorbi din pahar, şi se uita lung pe geam. Conversaţia cu Alexandra îl acri îngrozitor. O iubise cu fiecare bucăţică din fiinţa lui şi acum simţea cum sângele îi fierbea. Nu mai era supărat, era mânios.
-Eşti OK? se auzi vocea Evei din spatele lui
-Da.
Eva se duse şi îl luă în braţe.
-Ce vrei de fapt de la sufletul meu? întreba el tăios.
-Voiam doar să vad ce faci.
-Bine fac.
-Nu mi se pare…
-Bine, rău.
-Mă iei peste picior?
-M-ai întrebat ceva, ţi-am raspuns, nu ţi-a convenit, am schimbat răspunsul ca să-ţi fie pe plac.
-Vreau doar să fiu sigură că ţi-e bine.
-Si dacă nu mi-e, ce? O să îţi fie milă de mine? Sau o să îţi fie rău şi tie, ca să fim la fel? Sau ce sloboz?
-Nu mai vorbi urât. Ştii că nu-mi place când eşti vulgar.
-Atunci du-te dracului şi lasă-mă-n pace!
Ştefan se smuci din braţele tinerei, în timp ce ea rămase pentru câteva clipe înmărmurită de cele auzite. Era prima oară când era înjurată direct, de el.
-Nu-mi vine să cred ca ai spus ce ai spus.
-Nici mie. Da’ uite că s-a întâmplat. Mai ai ceva întrebări? Ştefan afişă un zâmbet larg de o ironie evidentă.
-Nu mai am nimic să-ţi spun. Tu mai ai vreo insultă de adaugat?
-Mă mai gândesc şi revin!
Tânărul consideră discuţia încheiată şi ieşi din apartament, în sus pe scară. Eva rămase în urmă, strângând din dinţi, abţinându-se de la lacrimi. Se duse şi se aşeză într-un fotoliu, moment în care Adelina se aşeza pe unul dintre mânere şi-o intrebă pe Eva:
-Ce s-a întâmplat?
-Nu… nu ştiu. Pur şi simplu s-a trezit să zbiere la mine şi să facă pe aici ca toate cele şi nu merit şi… Eva răcni ceva indescifrabil, după care trase un pumn în perete.
-Şi ăsta mare bou…
-Nu… nu înţeleg, adică… ce i-am făcut?
-Tu nimic, stai liniştită. Adelina o lua pe Eva în braţe şi-o strânse matern.
-Şi-atunci de ce se poartă aşa?
-E bou.
-Asta ştiu. La dracu’, e primul pentru care mă chinui să fiu o iubită d-aia, ca la carte.
-Exact de asta i-e frică lui.
-Cum adică?
-I-e frică să fie fericit. A păţit-o de suficiente ori.
-Ce anume?
-Câte-o puştoaică din asta care l-a facut să se simta extraordinar şi care s-a plictisit când i s-a pus cu totul pe tavă. L-am văzut făcând atâtea chestii care aş fi jurat că nu o să-l văd niciodată. Acelaşi tip care tuna şi fulgera acolo, în bucătărie, era ca un mieluşel la telefon, bătea oraşul pentru câte o porcărie, se scula noaptea din somn ca să facă una sau alta. Toate pentru câte o tipă care i se părea că merita şi dovedea că nu, când se descotorosea de el ca de-o cârpă veche.
-Dar eu ţin la el… Eva scăpă o lacrimă pe obrazul dat cu o pudră fină.
Adelina îi şterse lacrima cu podul palmei, după care îi zâmbi cald:
-Eu te cred. Chiar te cred. Dar nu mie trebuie să-mi demonstrezi.
Tânara se duse sus pe scară şi-l găsi pe Ştefan stând jos pe o treaptă, sprijinit de perete.
-Îmi pare rău că te-am enervat mai devreme.
-E ok. M-am enervat şi eu aiurea. Îmi pare rău şi mie.
Eva se aşeză lângă el şi-i apucă mâna.
-Ştii, eu chiar am ajuns să… la dracu’, cum să-ţi spun… adică… uf! Uite, ţi-o spun: te iubesc, boule!
Ştefan rămase uluit, uitându-se perplex spre ea.
-Chiar aşa, când sunt o scârbă?
-Nu eşti o scârbă, eşti… tu. Te simt, aiuritule, nu eşti tu atât de drăcos pe cât ai vrea să se creadă. Dacă erai golan ca restul, nici nu-ţi dădeam nas din tramvai.
Eva îşi puse braţele în jurul gâtului lui şi se uita drăgăstos în ochii lui:
-Pupă-mă, bă!
Ştefan zâmbi şi o sărută cu poftă.
-Zi-mi că nu pleci niciodată de lângă mine şi mai pupă-mă o dată.
Tânărul rămase blocat. Îl spusese pe „niciodată”. Totul avea să se surpe. Şi totuşi, nu simţea asta. Se simţea bine. Se simţea calm şi încrezător. Simţea că de fapt totul a fost o tâmpenie şi că abia acum înţelegea că cel mai mult contează unde, când şi de la cine apare „niciodată”.
-Doar dacă-mi zici tu aceeaşi chestie.
-Bine. Nu o să plec niciodată, răspunse Eva zâmbind cald
-Atunci n-o să plec nici eu niciodată.
Cei doi se sărutară din nou, se întoarseră şi petrecură toată noaptea alături de ceilalţi, după care se retraseră la el acasă.
Era 16 ianuarie când Adelina se izbi de Ştefan la intrarea în bloc:
-Ce faci băi?
-Uite, mă duc acasă. Tu?
-Bine, eu ma duc prin oraş să mă văd cu Claudiu. Ce mai face Eva?
Ştefan se uită în stânga, jos, clipi moale de câteva ori, după care forţă un zâmbet:
-Nu ştii? M-a părăsit săptămâna trecută.
-Uf… Îmi pare rău…
-Nu-i nimic. Nu-i vina ta. M-a pârlit din nou „niciodată”.
-Incurabil, ca de obicei. Şi-acum? Spre ce te orientezi?
-Spre câteva pahare de Jack şi un pachet de Marlboro şi o seară singur în faţa calculatorului.
Spre seară Adelina îi trimise un SMS lui Ştefan: „Ce faci? Cum te simţi?” „Singur şi matol” „Te rog, du-te şi culcă-te, ai grijă de tine” „Stai liniştită, niciodată n-o să mă gândesc să mă omor sau ceva. Noapte bună”

Intersecţii

Alex, te-ai gândit vreodată că poate noi suntem cei care greşesc?

Că poate am greşit intersecţia? Că poate asta e intersecţia în care regula principală este: încalcă regulile? Ce ne facem când noi de fapt căutăm intersecţia în care regulile sunt respectate? Intersecţia în care ne este locul de fapt?

Şi iată-ne. Iată-ne în intersecţia asta unde la semaforul aşteptării toate sufletele accelerează. Unde parcările sunt goale, pentru că sufletele se opresc la marginea trotuarului. Unde în sensurile giratorii au prioritate cei din partea dreaptă pentru că acolo cred ei că se află inima. O intersecţie unde nu există amenzi pentru viteză prea mare, unde semnele de stop înseamnă „continuă să mergi”, unde indicatorul de interzis înseamnă „bine ai venit”, unde curbele periculoase şi drumurile în şantier nu reprezintă pericole, ci prilej de dans. O intersecţie în care nu se calcă peste zebre, aşa că toate sufletele merg pe vârful degetelor ca să nu atingă liniile albe.

O intersecţie unde, în tot haosul ăsta, sufletele se ciocnesc unele de altele găsindu-se. Dar tu şi cu mine? Ce ne facem când ne ciocnim doar de noi înşine? Ce ne facem dacă şi atunci când ne ciocnim de suflete, o facem doar de cele nepotrivite? Nepotrivite, Alex, nu greşite ci nepotrivite. Nu există suflete greşite aşa cum nu există suflete corecte. Potrivit sau nepotrivit. Atât.

Spune, ce facem? Plecăm sau rămânem? Ştiu cum e să rămâi mereu în acelaşi loc, sub acelaşi cer, respirând acelaşi aer şi fiind încălzit de acelaşi soare. Ştiu. Ştiu cum e să rămâi. Ştiu cum e să îi priveşti pe cei care pleacă. Şi ştiu cum e să nu ţii minte ce culoare au ochii lor din cauză că pleacă prea repede. Mult prea repede. Şi tu ştii. Ştii că în final, nu are rost să mai spui niciun cuvânt, şi aşa toate înseamnă acelaşi lucru: adio. Ştii ce se ascunde sub fiecare talpă care pleacă în direcţia opusă: niciodată regete. Ştii că braţele se leagănă mereu leneş şi obosit pentru că sunt sătule de îmbrăţişat. Ştii că toate spinările alea încovoiate pe care le vezi îndepărtându-se de tine, ascund în oasele lor o poveste. O poveste al cărei început şi al cărei final nu eşti tu.

Ştii multe, dar nu ştii de ce pleacă. Îţi spun eu. Ei pleacă pentru că se plictisesc de răsăriturile noastre. Şi pleacă să caute apusul în altă parte. Oriunde, dar nu aici, nu lângă noi. Şi Alex, nu te învinovăţi pentru că rămâi. Pentru că şi dacă ai pleca nu te-ai putea abţine de la a te uita în urmă. Şi atunci n-ai vedea pe nimeni. Pentru că noi şi atunci când plecăm, ei au plecat deja. Singurele lucruri pe care le laşi în spate sunt cerul cu care te-ai obişnuit, aerul pe care l-ai respirat de zeci de ori înainte şi soarele care te-a tot încălzit în timpul ăsta. Nimeni şi nimic mai mult. Dar Alex, cer este peste tot şi la fel şi aer şi la fel şi soare. Şi poate chiar mai frumoase.

Şi ştiu, ştiu că tu ai fost făcut ca să rămâi, nu ca să pleci. La fel sunt şi eu. Şi te înţeleg. Dar numai noi putem face astfel încât să cunoaştem şi sensul verbului „a pleca” – verişor al adjectivului de care ţi-e atâta teamă: „nou”.

Acum spune-mi, Alex. Ce facem? Ne căutăm intersecţia cu care am tot fost obişnuiţi? Sau stăm, învăţând, prin a rămâne în locul ăsta, ce înseamnă a pleca.
Hai să rămânem prin a pleca, vrei?

Acum lasă-ţi sufletul să zboare fără să ia în seamă indicatoarele. Şi Alex, sper să te ciocneşti de sufletul potrivit. Şi îţi spun, vei ştii care este atunci când ea va căuta apusul lângă tine şi nu în altă parte; atunci când tu vei ţine minte ochii ei pentru a nu îi uita vreodată.

Acum fug şi eu. Am un suflet de… ciocnit.